Prea trist si mult prea tarziu!

Am chef sa scriu. Imi vine in minte ceva,incerc sa il ancorez in minte, dar ma iau cu cotidienele si uit. Sa credeti voi...nu inca,nu a venit prea bunul meu Alti. Nu inca,poate va veni mult prea tarziu cand voi fi fost mult prea trist de atata singuratate in doi!
Oho,asta era! Singuratatea in doi. Mereu impreuna dar cel mai adesea separati in ganduri. Fiecare cu ale sale,ganduri,neimpliniri,frustrari.
Cineva,voia sa aiba un copil. Prea tarziu insa,nici cariera ,nici varsta nu prea ii mai permitea asta. Voia insa sa isi multumeasca inaintasii,dupa modelul cine nu sadeste un pom si nu face un copil...
Prea tarziu pe...era cat pe ce sa invoc murdaria intunecata. Nu mi-as dori niciodata sa ii multumesc pe cei din jur,fie ei si parintii. Sau,nu i-as multumi asa,si nici nu m-as baga intr-o astfel de ecuatie complicata. Pomul ca pomul,si daca nu il uzi tu,se gaseste cineva,vecinul,ploaia...dar un copil?
Am uneori senzatia ca pentru unii copilul este un moft,abandonat pe presul unor cuvinte cu b- bunici,bone...si pare sa fie doar un trend sa ii asiguri un trai,dupa parerea ta decent,uitand sa ii asiguri minima ta prezenta. Hei,atentie,copilul tau creste,unde esti,nu il observi?  Imi vine in minte mama unui copil care se juca in parc.Era foarte atenta,nu la copil ci la ifon. Daca se juca,de ce sa nu se dea si ea un pic pe telefon?
Trecem prin viata copiilor nostri mult prea repede si uneori este prea tarziu sa mai indreptam greselile si e trist. Mult prea trist.